M-am dat dracu

M-am dat dracu! Zielele noastre, mandru prilej de etalare a noilor trenduri in materie de prostie, mi-au dezvaluit pentru a nu stiu cata oara , ca prin felul nostru de a fi romani ne argumentam actiunile astfel :
- daca ceva e rau , nimeni nu-si asuma nimica dar doar altii sunt de vina ,
- daca ceva e bine, numai si numai eu am fost geniul atotstiutor care am realizat maretia,
- daca ceva e intre ele , mintea ta va cred ca chiar daca ai gresit , ai facut ceva bine, sau macar ceva folositor pentru altii .
Păi, măi PET-ul dracului, iesi din wc n-o mai cauta cu.... telefonu , ca ai s-o gasesti !

Lindenfeld - primavara spiritelor uitate

N-am mai scris demult si n-am mai postat nimic aici . A venit vremea sa mai zic cate ceva!
N-ai patit niciodată să te trezesti dimineata și să-ți vină s-o iei la sănătoasa unde vezi cu ochii? Nu te ia cateodata Doru-l de ducă? Am un prieten fotografic. Impreună ne mai vine cateodată s-o luăm la sănătoasa. Dar, într-o dimineață însorită de 27 aprilie am luat-o sănătos, de în serios, să ne facem damblaua cu aparatul sub braț și familiile alături.
 Insoțiți și de alti prieteni "pacifiști" cu fețe luminoase, mărginite de tâmple ninse și umbrite de ochelari de culoarea cafelei cu lapte și minti luminate ninse de vremi și culori , încercam să privesc plimbăreala la care ne înhăitasem , nu din prisma unei excursii, căci asa o socoteam atunci, ci din prisma unei aventuri .








Vroiam s-o ard ca exploratorul!

Satul Lindelfeld  reprezenta pentru mine, un șoarec de birou, un fel de Nepal pentru Doru Dumitru. Ceva despre care auzisem, imi doream mult să-l văd , să-l împărtășesc! 



Am început urcușul către sat, binedispuși și sătui după niște langoși cu branză, ce m-au facut să retrăiesc clipe din copilărie, cu peisaje de poveste și personaje așișdelea.











Primele vietăți întâlnite fac parcă reclamă la sampon , apoi un cioban cu crestatură specială în buză pentru a implata cu sârguință tigare dupa tigare, ne duceau încet, dar sigur către lumea uitată de vreme.



Verdele crud, contrasta puternic cu peisajele ruginii de toamnă cu care eram obișnuit și devenea sub razele sorelui deja puternic destul de deranjant.


Apoi, in acel peisaj de poveste mi-a fost dat să văd cea mai țâțoasă vacă pe care am văzut-o vreodată, lucru care m-a facut să exclam : Ce mai MUGER !  Cum Dumnezeu i-o zice la asta : un uger cu 6 țățe, sau o țăță cu 6 sfărcuri ? Asta da fantezie sau dilemă pentru orice bou ! :)))

Ici și colo, pomi înfloriți răsăreau din acel verde dureros de crud și toate acele dealuri erau preăarate cu turme de oi și cu ciobanii adiacenți .

Urcusul se sfârșește și suntem întâmpinați de o piatra indicatoare.


Înaintăm pe un drum mărginit de garduri vechi din lemn și ne lovim privirea, la intrarea in sat, de o imagine destul de ciudată. Acolo excursia mea s-a transformat într-o incursiune în primavara vieților apuse.
Pomi infloriti intre ruine, ici si colo cate o albina... si ... liniste ....
Mă aflam intr-o dilemă din care nu știam cum să ies. Să mă hrănesc cu imaginea apocaliptică a ruinelor adormite dintre pomii proaspăt infloriti sau sa privesc inapoi unde culmea unde eram imi dezvaluia , parcă lumea reala, verde, crudă . Deja imi închipuiam imaginea ruinelor dimineata devreme cu ceață și aburi , învăluind ruinele si mintea-mi crea scenarii de film bacovian.

Se spune ca atunci cand te mînca la creatie e grav. La mine nu-i. Doar că atunci cand intru in transă, salutare lumeeee ! Binenteles ca ne-am despartit si fiecare au luat-o care incotro . Si incotroul spre care am plecat eu, era chiar cimitirul.

Am zăbovit cel mai mult acolo. Linistea m-a cuprins , m-am imbalsamat cu primavara sufletelor care sigur se ascundeau in ruine, tulburate de pasiunea unor dobitoci veniti la furat de fărâme de amintiri. Condus de mintea-mi tuburata de povesti inchipuite de mintea mea bolnava, îmi cream tot felul de scenarii legate de fiecare detaliu zarit in cimitir. Fiecare cruce veche avea o poveste, o viata, fiecare sârmă părea că avea la vreme ei, un rost anume, fiecare lemn al crucilor avea undeva in firul timpului o poveste nu a tâmplarului care le-a incropit ci al purtatorului de cruce !



 Zaresc pe o cruce, ce parea destul de nouă anii 1942-1945. Povestile auzite si imaginația mea ... offff Doamne ce film făceam ... nici nu iti inchipui ce scenarii facea mintea mea !







 Pășeam încet, timid si smerit prin iarba verde, printre crucile de fier ruginite sau subrede de lemn si gândeam că pentru prima oară eu chiar "calc pe capete" ! 
Cu greu m-au scos din cimitirul tăcut . Nu stiu sa descriu in cuvinte ce am simtit in cimitir. Nu stiu daca a fost resemnare in fata naturii, sau piosenie pentru cei plecati, poate in lumi mai bune, nu stiu daca ei cei trecuti prin locurile alea ma priveau cu mirare de genul "Bai esti nebun, ce caută astia astia aici?", sau isi strigau izolarea in varf de munte. Nu stiu de ce acel sat a fost parasit, nu stiu daca Seful (ca asa ii zic eu), a lasat acel loc minunat departe delume doar sa-l descopar eu, cert este locul acela mi-a adus o liniste trista.
Si ca orice fotograf ma agatam de detalii, pentru ca ele fac diferenta, sa va arat ca orice viata e trecatoare. Ca nu ne alegem cu nimic in viata decat cu sentimentul de implinire personala facand ceva ce ne place si ca timpul nu iarta pe nimeni. Si cand te-ai dus, oricunde ar fi aia , nu ramane decat ceea ce ai reusit sa lasi in urma .

Am plecat apoi pe ulite , dar gandul imi era tot acolo , in cimitir.





Si am ajuns si la biserica. Desi destul de noua, am facut cateva cadre inspirat ce am simtit in cimitir.





Case roase de timp cu timp, cu sindrila au ramas dezumanizate. Pantofi de copii, obiecte casnice, lazi , dulapuri , alteori mândră zestre pentru fete, zac pline de paianjezi si mucegaiuri. A mai fost unul care a facut din mucegaiuri si noroi, chestii misto-casto cu preturi noi .




Satul ăsta tăcut și pierdut pe varf de munte m-a făcut să prețuiesc mult mai mult ce am .


Share me !